Daniela-Camelia Burlacu, mezzosoprană

Viaţa m-a călăuzit adesea spre multe tărâmuri străine faţă de cele natale, dar cu toate astea revin mereu cu sufletul, dacă nu pot şi cu trupul, acolo unde m-am născut, unde am învăţat să iubesc arta, să fiu un om mai bun: “Şcoala de Arte Vespasian Lungu” din Brăila.
“Aici trebuie să iei şi tu parte la cursurile de măiestrie vocală. Profesorii sunt extraordinari”, îmi spunea cu ani în urma regretatul tenor Ştefan Voineag.
Când am urcat prima dată treptele acestei şcoli, emoţiile mă cuprindeau pe rând: teama, neîncrederea, scepticismul, dar uşa pe care am deschis-o mi le-a spulberat pe dată intuind atunci parcă toate lucrurile frumoase ce aveau să urmeze.
Se spune că omul sfinţeşte locul. Îmi amintesc şi acum de prima întâlnire cu doamna profesoară de canto Mariana Iordache, dascălul nostru de suflet. Un zâmbet larg şi sincer i-a luminat fata şi o voce caldă m-a întâmpinat. Am ştiut în clipa aceea că am în faţa mea un om cu o fire bună, caldă, deschisă.
Pe parcursul anilor de studii m-a ajutat cu toată responsabilitatea, consecventa şi dragostea unui părinte. Era parcă ireala în dăruirea să şi părea că nu oboseşte niciodată oricât de exuberanţi eram; ne insuflase microbul artei, al frumosului, al generozităţii unui artist care-şi deschide inima pentru publicul său. S-a bucurat enorm şi se bucură în continuare când aude veşti de la fiecare dintre noi.
Oriunde merg vorbesc cu dragă inima despre Şcoală Populară de Arte “Vespasian Lungu” şi despre profesorii pe care i-am avut.
Sunt mândră că am avut onoarea să mă nasc acolo unde sufletul meu a înflorit şi unde Dunărea îmi curge în vene.

Aurel Bălae, tenor, Opera Naţională din Iaşi

A vorbi de experienţa mea trăita la Şcoala Populară de Arte e mult prea puţină cerneală! A fost momentul decisiv al maturizării, al alegerii juste în viaţă. Aici am cunoscut oameni de mare valoare umană, cu mult tact pedagogic, răbdare şi experienţă. Atmosfera patriarhală te îndeamnă şi îţi dă curaj să mergi mai departe de fiecare dată când întâlneşti vreun obstacol.
Am fost descoperit şi călăuzit spre Şcoala Populară de Arte de către regretatul domn Ştefan Voineag (tatăl artistului Ionel Voineag). Aici m-am născut a doua oară, am făcut primii paşi şi m-am format ca artist în anevoiosul dar sublimul drum al ARTEI. Vreau să amintesc aici pe minunaţii profesori care m-au îndrumat: în primul rând doamna profesoară de canto Mariana Iordache (Călăuzitorul şi Îngerul Păzitor); nu în al doilea rând regretata doamna profesoară Aron Elena, profesor minunat de teoria muzicii care era un om captivant; domnul profesor Furtună de Istoria Muzicii, un om cu darul povestirii (îl asociam mereu cu Sadoveanu), toţi aceşti profesori minunaţi care au format destine frumoase şi nobile. Pentru mine cel mai important rol l-a avut şi încă îl mai are până la sfârşitul zilelor mele doamna profesoară de canto Mariana Iordache, suflet nobil prin excelenţă, Mamă, Profesor, Mentor, OM. Am învăţat de la dânsa tot ce înseamnă A FI ARTIST. Nu de puţine ori m-am simţit ruşinat când doamna profesoară venea şi ne spunea că “Aseară nu puteam dormi şi mă gândeam cum să te fac să înţelegi, să rezolvi problema X de tehnică şi nu m-am lăsat până nu am găsit-o”. Aceasta m-a pus pe gânduri de foarte multe ori. Oare câţi din profesorii din ziua de azi fac aceasta? Mă simt Onorat că am putut fi discipolul doamnei profesor şi îi rămân dator pentru tot restul vieţii!
Aduc un Omagiu Şcolii Populare de Arte “Vespasian Lungu” ca de fapt tuturor şcolilor populare de artă pentru că multe, chiar foarte multe din valorile artei romaneşti sunt tributare acestor şcoli.
LA MULŢI ANI!!

Gabriel Stoica, fotograful Muzeului Brăilei

Am fost elevul Şcolii Populare de Artă Brăila timp de 2 ani, între 1982-1984.
Din 1985 până în 1990 şi mai apoi între 2007-2010 am condus clasa de artă fotografică
şi cinematografică a şcolii.
„Lecţia” Şcolii Populare de Artă a însemnat un alt mod de a vedea şi înţelege lumea iar strict profesional posibilitatea
de a cunoaşte oameni de înaltă meserie şi de a colabora cu televiziuni de mare prestigiu
şi înalt profesionalism.
Drumul meu de la primele notiţe despre arta fotografică până la proiectele de astăzi seamănă într-un fel cu drumul
de la fotografia alb negru la imaginile policrome.


Ileana Cernat, actriţă de teatru la Odeon

(ultima apariţie în spectacolul “Desculţ în iarbă”, cu Ştefan Bănică şi Mitică Popescu) şi film (ultimul rol din “Felicia înainte de toate” a fost încununat cu premiul Uniunii Cineaştilor pentru rol secundar feminin, fiind nominalizat şi la Gala Gopo)

Aventura mea în căutarea a ceva inefabil care să mă ducă dincolo de lumea reală, cred că a început de când m-am născut. A continuat cu profesorul Măraţi în şcoala de balet a căruia am învăţat zborul. Apoi, Şcoala de Artă m-a introdus în vieţile unor personaje, pe care, studiindu-le, le-am îndrăgit atât de mult, încât am dorit să mă confund cu ele.

Profesorii mei, actorii Nae Nicolae şi Eugen Popescu, au fost deschizătorii drumului meu.

Oricât m-aş fi străduit, eforturile mele n-ar fi fost suficiente pentru a-mi descoperi singură vocaţia.

Acum, când sunt la capătul drumului, cred că am atins inefabilul, depărtările de necuprins, şi sunt fericită că am descoperit
şi calea şi adevărul şi viaţa.

Ramona Zaharia – mezzosoprană, solistă a Operei Naţionale din Timişoara

Încep aceste rânduri cu o mărturisire: Sunt un om fericit! De ce? Pentru faptul de a-mi fi împlinit visele din copilărie: Mi-am dorit de mica să cânt muzica de opera şi astăzi asta fac.
Totul a început pe când aveam 4 ani şi am văzut-o pe Grace Bumbry, la televizor, interpretând “Carmen” de G. Bizeţ. Mi-am zis că e ceea ce-mi doresc să fac când voi fi mare. Anii au trecut, am făcut un an vioară şi am absolvit 4 ani de pian la clasa prof. Mircea Petrescu, aşteptând cu nerăbdare să împlinesc 14 ani pentru a putea începe cursurile la secţia de canto clasic.
În cei 5 ani de muzică, cunoscusem toţi profesorii de aici, dar dintre toţi mă impresionase doamna profesoară de canto Mariana Iordache, care, pe vremea cenuşiului comunist, îndrăznea să se îmbrace şi să se comporte ca un om liber în gândire şi simţire. Mi-a devenit profesoara şi, de data aceasta, cunoscând-o de aproape, am ajuns să o admir ca om şi pedagog.
Era foarte drastică (niciodată nu mi-a spus, în momentul în care cântăm, “Bine”, ci doar că “e mai bine ca data trecută” sau “cam aşa ar trebui să sune”, dar niciodată nu m-am simţit nedreptăţită. M-a pregătit pentru această meserie dura, care cere multă muncă, perseverenţă şi cunoaştere de sine.
Doamna profesoară Mariana Iordache a făcut “minuni” cu foarte mulţi dintre elevii săi, a creat “voci” acolo unde nimeni nu ar fi bănuit că exista un “dram” de talent şi a oferit tehnica “bell canto” – lui, pe care foarte puţini profesori o posedă.
Mă bucur că a existat şi exista în viaţa mea “Doamnă Profesoară Iordache”, care este şi va fi întotdeauna un model pentru mine. Şi nu în ultimul rând mă bucur că a existat şi exista Scoala de Arte “Vespasian Lungu”, care îndeplineşte visele copilăriei.

Marcica Lupu, profesoară de muzică, fondatoare a Corului mixt “Trison”

Am făcut liceul la Colegiul Naţional „Nicolae Iorga”, fostul Liceu nr. 3 din Brăila, la clasa de matematică-chimie. Am cântat din fragedă pruncie, aş spune, iar momentul de cotitură s-a ivit la un concurs de interpretare a muzicii populare, la finalul căruia, alături de premiul obţinut, am fost invitată să urmez – cu dispensă de vârstă – cursurile Şcolii Populare de Artă din Brăila, la clasa de canto clasic condusă de doamna Şerbănescu.
Cei trei ani mi-au hotărât cariera, în ciuda protestelor profesoarei diriginte Adriana Săncescu, care nu concepea să urmez altă formă de învăţământ superior decât cel real. Astfel că, în clasa a XI-a (şi anul doi la canto!), deşi trebuia să particip la faza interjudeţeană a Olimpiadei de chimie, am participat – la aceeaşi dată – la un concurs folcloric desfăşurat la Tulcea, în urma căruia am primit un premiu de 1000 (una mie) lei, un salariu mediu în acele vremuri!… Vă închipuiţi ce scandal a ieşit la liceu!…
 Anii au trecut şi pasiunea de a cânta s-a transformat în pasiunea de a dirija coruri – rezultatele se ştiu – iar la Şcoala Populară de Artă, unde am fost director în perioada 1978-1982, am realizat o astfel de formaţie unde am dirijat un repertoriu preponderent alcătuit din prelucrări de folclor…
 Aniversând timpul scurs de la înfiinţarea acestei Şcoli, sunt fericită la gândul că, datorită acestei instituţii, am început – bineînţeles în urma studiilor de specialitate de la Braşov şi Bucureşti – o carieră deosebită de profesoară de muzică plină de realizări importante cunoscute deopotrivă în ţară şi străinătate, timp de mai bine de treizeci de ani!
Urez viaţă lungă Şcolii Populare de Artă „Vespasian Lungu”!

Mariana Mihai-Zoeter, soprană

Profesor universitar de canto la Shenandoah – Conservatory Arts Academy, Winchester, Virginia, membră a Asociaţiei Naţionale a Profesorilor de Canto (NATS) SUA. Professor of Voice and Director of Opera Workshop Frostburg State University.

Era septembrie 1983 când păşeam pentru prima dată pragul Şcolii Populare de Arte, aflată pe str. Danubiului într-o clădire veche cu scări în spirală care scârţâiau şi dacă te uitai la ele. În clasa de examen, o sală mare, cu geamuri generoase, cu un pian cu coadă şi un dulap plin cu partituri, erau profesorii examinatori: Doamna Iordache, d-na Bucşe şi d-l Petrescu la pian. Am cântat, am executat ritmul dat de d-nul Petrescu şi am reprodus câteva intervale muzicale. A urmat întrebarea Doamnei, aşa îi ziceam noi, elevii: „Muzică uşoară?”, la care am răspuns categoric: „Nu! Muzică clasică!”
Mi-a fost un exemplu extraordinar şi sunt convinsă că şi pentru toţi ceilalţi elevi care au studiat cu dumneaei. Şi continuă să fie sută la sută dăruire totală pentru elevii actuali aşa cum a fost şi pentru noi.
Şcoala Populară de Arte este foarte importantă pentru cetăţenii oraşului Brăila, fiind locul unde mulţi dintre ei îşi descoperă talentul, care, cu ajutorul extraordinarilor profesori ai şcolii, poate fi transformat într-o profesie. Am revenit cu emoţie şi mult drag la Şcoală în vara anului 2009, unde am regăsit-o pe D-na Iordache la fel de energică şi cu acelaşi zâmbet blajin.
Am fost foarte bucuroasă să găsesc o şcoală total diferită de aceea din amintirile mele, cu o dotare demnă de secolul XXI, cu spaţii adecvate pentru activităţile atât de variate ale şcolii. Am avut ocazia să-l felicit pentru toate realizările pe actualul director al şcolii, domnul Bunea. Am fost onorată să cânt într-un recital organizat cu mult profesionalism de către Şcoala de Arte şi administraţia acesteia.
Îi doresc Şcolii Populare de Arte mulţi ani de activitate şi mulţi elevi cu deosebite succese! La mulţi ani profesorilor, elevilor şi tuturor acelora care fac posibilă funcţionarea acestei minunate şcoli! Sunt fericită şi onorată să fac parte din „familia” Şcolii Populare de Arte! La Mulţi Ani, draga mea şcoală!

Nicoleta Chirilă, soprană Opera din Braşov

Am terminat Liceul „Nicolae Iorga”, profilul mecanic, ceea ce îmi oferea o slujbă în industria grea. Or, eu doream să cânt, să fac muzică!
Şi iată-mă, gâtuită de emoţii, într-o superbă zi de toamnă, dând examen la clasa de canto a Şcolii Populare de Artă. Sediul era pe atunci pe strada Danubiului, o clădire destul de veche, cu un aer burghez, romantic. A fost primul meu examen, unul dintre multele ce aveau să urmeze. După proba aptitudilor muzicale şi după ce am cântat „Azi am să-ncrestez în grindă”, am fost întrebată de ce am ales canto clasic şi nu altceva. Întrebarea mi s-a părut pur şi simplu deplasată, dar am răspuns fără să clipesc: „Doar canto clasic vreau să fac!”
Din comisie făceau parte d-na Bucşe, profesor corepetitor, şi nu în ultimul rând, Doamna Iordache Mariana, cea care avea să marcheze profund formarea personalităţii mele atât artistice, cât şi ca om. Nu ştiam atunci că aveam să intru într-o mare familie…
Aşteptam cu nerăbdare orele de canto cu Doamna Iordache, un caracter deosebit, un pedagog extraordinar, un adevărat specialist în arta cântului, care, cu multă răbdare, bunătate sufletească, intuiţie şi dedicaţie, s-a aplecat asupra talentului meu cu delicateţea unui bijutier, modelând un artist!
Producţiile şi audiţiile erau o adevărata sărbătoare! Pot spune cu mândrie că în cadrul Festivalului Naţional „Cântarea României” (unicul în acea perioadă), am primit premiul ÎI la faza naţională. A venit ca o împlinire şi ca o confirmare a talentului şi a nenumăratelor ore de lucru în cadrul şcolii.
Pentru mine, susţinerea şi absolvirea Şcolii Populare de Artă a însemnat o primă şi importantă etapă, esenţială, în formarea mea ca om, cât şi ca artist.

Cristian Bălăşescu, solist Opera Naţională din Timişoara

În cursul vieţii mele, anul 1987 a fost un an deosebit. Eram un adolescent cu o dorinţă teribilă de afirmare pe scenă şi făceam parte dintr-un grup satiric coordonat de domnul Gheorghe Muşat, care, auzindu-mă cum imitam cântăreţii de operă, m-a dus la Şcoala Populară.
Nu prea mi-a plăcut ideea că, după cursurile de la liceu, să mai vin şi la alte cursuri. Atenţia şi grija doamnei profesoare Iordache m-au făcut să trec peste primele ore de stânjeneală şi să rămân. Şi nu mi-a părut rău niciodată că am rămas. Am descoperit un loc în care oricine dorea putea să-şi împlinească şi să-şi dezvolte talentele ascunse, profesori dispuşi să te ajute ca nişte părinţi ca să ajungi la potenţialul tău maxim.
Doamna profesoară Mariana Iordache m-a ajutat să-mi ordonez ideile şi să-mi clarific visul. Să cred cu adevărat în mine şi în talentul meu. Şi să nu credeţi că mi-a fost uşor: eram un adolescent care deja se vedea celebru. Calmul, răbdarea, înţelegerea, tenacitatea domniei sale m-au făcut să înţeleg că fără muncă ordonată, atenţie, concentrare, minte deschisă, nu îmi voi putea visul împlinit. Şi toate acestea în doar doi ani. Acum nu îmi mai trăiesc visul, sunt ceea ce am visat să fiu atunci la începuturile mele.
În fiecare dintre noi, în sufletul fiecăruia din noi, undeva într-un colţ liniştit, ascuns şi de multe ori uitat, se afla un flaşnetar. Îşi ţine cutia de muzică în braţe. E tăcut şi răbdător în aşteptarea momentului când va putea să-şi învârtă iar manivela. Atunci, îşi va umple sufletul cu muzica amintirilor celor care au fost alături de tine şi te-au ajutat să-ţi împlineşti menirea. Aduceţi-vă aminte de ei, părinţi, bunici, profesori, prieteni, mergeţi la ei şi mulţumiţi-le. Asta fac şi eu acum.
Mulţumesc Şcoală, vă sărut mâinile şi vă mulţumesc din tot sufletul Doamnă Profesoară!